Pagina cu

- Calculus: Derivatives 1

2010-04-14T23:30:00.000-07:00

Fie şi numai ca joc al minţii, matematica ar fi utilă. Dar ea e mult mai mult. E necesară. E felul în care putem înscrie şi nu descrie, viaţa, mişcarea.

Orice mărime, inertă, din fizică, prinde viaţă, se mişcă, derivând-o în funcţie de timp. Nici o altă valoare din fizică nu reuşeşte să dea viaţă, să deriveze, decât acest atât de nepipăibil, de lipsit de substanţă: TIMP.

În imaginile de mai sus, pe axa verticala (ordonată) - f(x), f(a), f(ţ) - putem pune orice cantitate: kilometri, kilograme, coulombi, etc. (de fapt: spaţiu, masă, cantitate de electricitate, etc.); pe axa orizontală (abscisa), alceva decât TIMP neputând a fi imaginat decât în abstract, în matematică.

Rezultă, deci - cum ştim deja - că singur TIMPUL dă măsura tuturor lucrurilor.
În nemişcare un lucru nu există decât în percepţia şi conştiinţa (acolo unde şi acestea, există) a acelor lucruri ce, ele însele, consumă timp.

În fizică tot ce se mişcă este f(t).

Stabilopozi

2009-06-28T13:29:00.000-07:00

M-am născut… De fapt, nu “m-am” ci “m-a” născut în Bucureşti.
Marea, am văzut-o prima oară acum aproape jumăta’ de secol (1960 - n-aveam decât vreo şapte anişori), alb-negru, la un televizor “Record”.
Pentru a o vedea pe viu (cum zicem astăzi: life) a trebuit să mai aştept vreo şapte.

La plajă mai fusesem: nisip.

…Şi gârlă mai văzusem dar nu atât de mare.

Ce pân’ atunci nu mai văzusem, erau stabilopozii.
Chiar şi cuvântul ”stabilopod” îl auzeam pentru întâia oară.

…Un stabilopod, doi stabilopozi…
…Substantiv comun de genul masculin…
…Nu neutru ca “un pod, două poduri”…

Au trecut de atunci de încă cinci ori câte şapte ani, mergand apoi, în fiecare an. până acum de-doi-ori-şapte.
Stabilopozii continuă să mă fascineze.

Stabilopozii sunt nişte patrupezi “beton”, cu inimă de piatră, fără cap şi fără coadă.

Dacă e să ne luăm după regula nescrisă şi care, se pare, vine tocmai de la Facerea Lumii, regula prin care diferenţiem şi alte cataroaie (cum ar fi stalactitele şi stalacmitele), stabilopozii, făcuti grămadă la margine de lume, veşnic expuşi intemperiilor (valuri, soare, vânt…) şi de aceea chei (adică chelioşi) ca-n palmă (ce bine-ar fi dacă şi palma noastră ar fi, când vrem să dăm câte-o scatoalcă unora, beton) sunt plasaţi întotdeauna deasupra.

Dedesupt (şi tot grămadă), veşnic ude (datorită valurilor), cu plete lungi de vegetaţie marină (desigur: pe picioare), se află ele: stabilopoadele.

Nevestele lor, sau… prietenele lor, sau… colegele lor, sau… ce-or fi, în fine, sunt patrupede beton, cu inima de piatra, bla-bla…, bla-bla…

Priviţi din depărtare, par nişte monştri…
Eu îi prefer, totusi, jigodiilor cu şapte capete (cu şapte guri şi şapte burţi şi paişpe mâini, dar făr-de coloană vertebrală): parlamentari şi parlamentăridzi “beton”, nemiri… nemernici membri în guvern-”beton”, afacerişti şi-afacerizde-aşijderea: “beton”.
…Şi nu pentru că nu au cap (sau poate tocmai de-aia) ci pentru că-s “stabilo” şi pentru că, de piatră, cum, necum, au inimă.

- Edificiu

2008-07-29T11:52:00.000-07:00

Rugă

Doamne, ajută!... Doamne, iartă!... Mulţumescu-ti Doamne pentru tot faci pentru mine, pentru cei dragi şi pentru cei carora le sunt drag, oriunde ne-am afla acum şi pururea!.... Amin!

Cinism

Cinismul e adevărul care ne doare, spus cu sinceritate. Iubesc adevărul şi sinceritatea. Ar trebui, deci, să iubesc cinismul?... Şi pe cinici?!

Edificiu

Imagine cu imagine îţi poţi construi reputaţia.Aspectul edificiului va fi dat de imagini dar trăinicia, de temelie (cei şapte ani de-acasă).

Imagine şi reputaţie

Poţi avea o imagine bună şi o reputaţie proastă? Cred, mai degrabă, într-o reputaţie bună în ciuda unei imagini oarecare. Imaginea care se repetă se transformă în reputaţie.

Onorabil

Onorabilitatea este cel mai frumos dintre edificiile ce se numesc reputaţie.

Promisiune

Promisiunea este datorie curată iar achitarea e imagine de onoare.

Compromitere

Dacă nu ai promis nu poţi fi compromis dar nici nu vei avea ocazia de a-ţi dovedi onorabilitatea.

Casa, copil, pom

"Cine, în viaţă, n-a construit o casă, n-a crescut un copil şi n-a sădit un pom, nu şi-a ridicat - de fapt - edificiul reputaţie la statura de om."

Repere

Pentru a-ţi defini poziţia, indiferent de domeniu, ai nevoie de repere. Dacă reperele tale vor fi mobile, tu nu vei fi decât o persoană relativă. Oportuniştii îşi schimbă reperele de la o zi la alta, de la un minut la altul. Cinicii nu au decât un singur reper: propriul Eu.

Politica

Raportează-te la o doctrină, nu la un partid. Politica nu-i doctrină, ea poate glisa liber în interiorul şi chiar în exteriorul doctrinei, făcând din partid un reper mobil iar din susţinătorul acestuia o persoană relativă.

Demnitate

Ca să ajungi la demnitate trebuie să fii demn. Accesul la demnitate e liber. Demnitatea nu se cîstigă, nu este premiu, ci este răsplată. Odată ce-ai obţinut demnitatea te poti purta (ai dreptul) cu demnitate.

Mare, mic, nimic

Omul mic îl cuprinzi dintr-o privire. Omul mare îl descoperi, câte putin, în fiecare zi. Asupra nimicului rareori privirea se opreşte.

…şi totuşi…
Obstrucţie

Câteodată, câte un nimic se poate apropia de tine atât cât să nu mai poţi vedea dincolo de el.

Şanse

Prima şansă se acordă din oficiu. Orice om merită o a doua şansă. Pentru a treia şansă trebuie să devii alt om… dar, în felul acesta, te întorci la prima şansă a doua oară. A treia oară nu există şi nici a doua şansă a doua oară.

Rugă

Doamne, fereşte-mă, apără-mă şi păzeşte-mă de necaz şi de supărare pe mine, pe cei ce-i iubesc şi pe cei ce mă iubesc, oriunde ne-am afla acum şi pururea şi dă-ne fericire şi bucurie. Amin!

- Eu

2008-07-20T09:10:00.000-07:00

Rugă
Doamne, ajută- mi! Doamne, iartă-mă dacă greşesc şi-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine şi pentru cei ce-i iubesc şi pentru cei ce mă iubesc, oriunde ne-am afla acum şi pururea. Amin!

Necondiţionat
Dumnezeu ne-a dat copiii ca să învăţăm să iubim necondiţionat.

Cu o condiţie
Iubirea necondiţionată se numeşte dragoste. Cu alte cuvinte, nu poţi iubi necondiţionat decât cu o condiţie (?): să fii îndrăgostit.

Tânăr
Cât, încă, bunele şi relele lumii te vor surprinde înseamnă că spiritul încă ţi-e tânăr.

Surprins
Eu, ca cei tineri, am fost… Ei, ca mine, încă nu! A trebuit să ajung la jumătatea unui veac de viaţă să descopăr că, nici măcar eu, nu am mai fost vreodată ca mine.

A vrea şi A avea
Toţi cei pe care îi vrem ar putea fi, pentru toată viaţa, numai unul, mai ales dacă nu-l vom avea niciodată. …I-am putea avea, însă, pe toţi cei care ne vor.

Cursă în zodia racului
În zodia laşilor (cei ce, spre deosebire de ceilalţi, au şi “marche arriere” ), imprudenţa şi laşitatea fac tandem, doar că, de-a lungul vieţii, laşitatea, deşi porneşte cu handicap, va învinge.

Sisif
Cred că Sisif s-a născut în zodia racului.

Avansare post-mortem
Laşii şi imprudenţii vor fi numiţi în necrologuri prudenţi şi curajoşi.

Nimeni
Nimeni nu-ţi poate da ceea ce-ţi refuzi singur dar, nici nu-ţi poate lua ce păstrezi în suflet.

Om bogat – om sărac
Eşti, cu siguranţă, un om bogat, dacă poţi spune, chiar cu durere: ”De fiecare dată, când am iubit, am pierdut”. Cu toate bogăţiile din lume, sufletul ţi se va stinge-n sărăcie dacă n-ai apucat să iubeşti.

Ne – Reciprocitate
Dragostea, dacă nu există reciprocitate, va face, întotdeauna, din cel iubit, un infatuat meschin şi ingrat.

Confuzie
Să mori din iubire se numeşte sacrificiu şi acest sacrificiu e cu atât mai mare cu cât îţi este viaţa mai dragă. Să mori din dragoste e un nonsens. …Şi, cu toate acestea, întâlnim mult mai des nonsensul decât eroismul. …Numai că le confundăm.

Păţit
Dacă n-ai fost îndrăgostit nu-l judeca pe cel ce este. În materie de dragoste eşti incult. Dacă totuşi ai fost şi judeci strâmb înseamnă că între timp a survenit demenţa sau senilitatea.

Nu oricum
Nu poţi fi oricum ca să te iubesc. Pentru atât pot, cel mult, să mă îndrăgostesc dar, ştii că nu ţine. În fine, nu ţine mult.

Legea conservării
În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă dintr-o formă în alta.

Transformare
Dragostea se transformă, inevitabil, în iubire sau ură. Dragostea ajunsă indiferenţă n-a fost dragoste. A fost – cel mult – o gripă. Nici atât – numai o nevralgie. Atenţie! Din gripă se şi moare.

Lae, bălae, bălăceală
Iubind te păstrezi curat. Urând te încarci de… tot ceea ce urăşti.

Andropauza
Andropauza e o pubertate cu capul în jos şi cu inima-n dreapta.

Decizie
N-am să-mi irosesc viaţa doar ca să o fac – cu orice preţ – mai lungă.

Teme-te
Nu te teme de moarte. Teme-te de o viaţă netrebnică. Nu trebuie să trăieşti mult. Trebuie doar să trăieşti.

Viaţa
Când bătrâneţea este plata şi nu răsplata tinereţii poţi spune: viaţa e o curvă. Dar – sigur – este vorba doar de viaţa ta.

Rugă
Doamne, fereşte-mă, apără-mă şi păzeşte-mă de necaz şi de supărare pe mine, pe cei ce-i iubesc şi pe cei ce mă iubesc, oriunde ne-am afla acum şi pururea şi dă-ne fericire şi bucurie. Amin!

- Singuranţă în nesigurătate

2008-04-13T10:41:00.000-07:00

Singur... singurătate... singuranţă...
Nesigur... nesigurătate... nesiguranţă...
Ai trecut vreodată printr-un fulger globular?
Nici eu!

Undeva, pe lângă Câmpia Libertăţii (fără caterincă – nici o legătură cu Les Champs Elisees), am nimerit odată într-o pădure de salcâmi. Ehe... De câte ori voi fi trecut eu printr-o pădure de salcâmi... Să fiu eu sănătos. Atunci, însă, nimereala nu a fost numai de loc. Locul acela l-aş fi uitat imediat, ca pe multe altele, dar nimerisem Clipa, Momentul.

Pentru mine, atunci şi numai atunci, acolo şi numai acolo, a fost în floare o întreagă pădure de salcâmi. Pentru astfel de trăiri nimerelile trebuie – musai – să umble pereche: una pentru loc şi cealaltă pentru clipă.

Am mai nimerit, altădată, pe undeva pe lângă Iaşi, într-o pădure de tei (tot în floare). Nu spun cum a fost. N-are rost. Cine ştie – ştie, cine nu – n-are cum. Pot doar să spun că acel amalgam straniu de umbră ceţoasă ciuruită, prin care razele soarelui ridicau coloane învolburate de parfum, mă-mbăta.

Ascunsă strategic într-o cută a minţii, conştiinţa mea - chircită, strivită - striga sugrumat: “tai-o!, fugi!, aici e beţie şi tu eşti la volan!”.

Mult timp după..., tolerată de conştiinţă, beţia acelui moment a hălăduit legănându-se de colo-colo prin memoria mea. Ajunsese mică şi sfrijită, o umbră distrusă de drog, scâncind gângăvit, abia înţeles: ”...Singuranţă... în nesigurătate... Mai vreau...”

M-am întors de multe ori în pădurile – cele ştiute (de câte ori voi fi trecut prin păduri neştiute?...) – de salcâm şi de tei. Dependenţă? Am regăsit de fiecare dată doar locul – nu şi clipa.

Nimerelile mele s-au mai împerecheat o singură dată. Atunci aura ta m-a avut. Totul în mine striga “fuuuuuugi!”. Azi scânceşte “mai vreaaau…”.

- Aurelian deconspirat

2008-03-29T11:36:00.000-07:00

Salut! Sunt eu, KinR-ul aurelian sau aurelianul KinR, sau cum vreţi voi că ştiţi că nu mă supăr. Mă pot eu supăra?

Vă spuneam zilele trecute că misiunea mea pe-aici e să zburătăcesc din aură în aură. Aşa... De sanchi. Nu m-a obligat nimeni că, dacă nu-mi place vreo aură, să dau musai prin ea dar de auroaie şi de aurici nici nu poate fi vorba – v-am spus – cu tot regretul pentru aurici.

Să vă spun ce-am păţit după ce m-am despărţit de voi.

Ies eu de la “Licuriciul Fulgerat” – ştiţi: sus, “La trei coceni” – şi-mi trece pe din ‘nainte, prin întuneric, vaporos, o aură cu haloul luminat atât cât să nu te loveşti de ea. ...Vioaie! Se vedea că nu mai este aurică dar nu era nici auroaie.

Pun contactul, decapotez aripile, aprind poziţiile şi mă duc uşor după ea. Era fantastic cât de bine se mişca. Mărise viteza iar eu, turat la maximum, începusem să tremur. Credeam c-am s-o pierd când, chiar în poartă la “Trei coceni”, brusc, s-a oprit.

Frâne? Ce frâne?... am intrat în plin.

Ştiam cum e într-o aură – dreack, aurelian bătrân – dar de data asta, cât sunt eu de chitinos şi de cornos, mă înmuiasem tot. Nu mai păţisem aşa ceva de pe vremea când eram o larvă.

Era o aură bloandă da’ nu aurie. N-ar fi fost de-ajuns... Era platinată da’ ce să vezi pe întuneric?). Era mai mult miros decât culoare. ...Şi ce miros!... Parfum!... Beţie!

Nu ştiu de unde scoate o pagină de hârtie trasă în ţiplă şi mi-o vâră sub mustăţi. Era stenograma cu toată convorbirea mea cu voi, la “Licurici”. Scria şi “Băăă!... Nu fiţi...” Unde dracu’ a stat ascunsă?... că, să vedeţi: sus scria frumos “aurelian sub acoperire” şi jos “pagină de autor”.

Mă ţine la ea de o săptămână. Acu’ vreo două zile a mai scos o foaie pe care scria “nimic, nimic” şi jos, tot “pagină de autor”.

Am dosar deja. Printre file am reuşit să zăresc şi câteva pe care scria “refuzat permanent” şi “atelier”. Nu ştiu ce-s alea şi mi-e frică. Mi-am făcut în gând inventarul aurelor pe la care am zburat aici, pe Pământ, cu toate acceptările şi refuzările - permanente şi nepermanente, formale şi nonformale - şi m-am întrebat dacă nu cumva este vorba de un complot.

Astfel de inventare, când ai ajuns un aurelian bătrân, te pot umple de nostalgie dar nu e timp de aşa ceva.

Aura deja îmi promite că, dacă renunţ la a mai zbura din aură în aură, îmi va distruge dosarul şi din larva maro cu mustăţi, mă albeşte - mă face alb şi fără mustăţi ca o larvă de Muscă, de parcă larva de Cărăbuş n-ar fi tot albă (numai că e mai lungă şi mai groasă).

Ce să mă fac? Mi-e frică. M-aş uşchi. Oricum am fost deconspirat şi misiunea îmi este compromisă.

Partea proastă e că o să-mi fie dor de voi şi cred că şi printre voi unora o să le fie dor de mine. Mi-ar fi mai uşor să ştiu că nu.

Ce se ştie sigur până acum e că întotdeauna cei ce suferă sunt cei care rămân.

Adio, băăă!... şi nu fiţi...
...Că nu-i frumos...

(finish, fine, konjec)

- Aurelian sub acoperire

2008-03-28T13:51:00.000-07:00

Mă cheamă KinR şi sunt un aurelian. Ce-i ăsta? Adică ce-s eu? Păi, sunt un virus intergalactic sub acoperire care – aici, pe Pământ – abia am coborât de pe Aurelia.

Băăă!... Nu fiţi porci! Aurelia e planeta–mamă. Nu stiu a cui mama ca a mea nu-i. Mie mi-e naşă – cum ziceţi voi... Ea: Aurelia – eu: Aurelian.

Mă ştie de când mă jucam cu... ştiţi voi... în ţărână... (sigur, în ţărâna Aureliei).

Domnilor!... Nu fiţi... Un aurelian vine de pe Aurelia aşa cum un marţian vine de pe Marte, Nu?

Da’ ce vă spun eu vouă? Nici n-am voie să vă spun dar m-a luat gura pe dinnainte. Ce trebuie voi să ştiţi e că eu sunt un cărăbuş mustăcios, negru şi lucios care zboară din aură în aură. Atât!

Am crezut că e o acoperire facilă şi plăcută dar s-a dovedit a fi şi greu şi periculos. Nimic nu e pe lume ce pare-a fi.

Am dat aici, pe Pământ, de aure - ceea ce e o.k. -, de aurici - ceea ce pare şi mai şi – dar şi de auroaie.

La auroaie – să fie clar – nu mă bag, iar la aure, dacă deja au început să se schimbe la culoare, ...hâh: spun singure..., iar nu mă-nghesui.

Cu auricile e belea. Au nişte culoooori...: roz-bombon-diafan..., bleo-bikin-suav... - ce mai...

Beleaua e că mai toate sunt cornivore şi nu pe faţă. Sunt parşive domnule. Eu sunt o gâză: o picătură de mucilagen învelită în tesut cornos. Păi, îţi dai seama? Pune o aurică de-astea aerele ei pe mine şi mucilagen mă face.

Am auzit c-ar fi şi care nu sunt. Puţine. Dar, poţi să ştii?... Mai bine nu auzeam... Stiţi cât mă doare c-ar putea fi una necornivoră şi eu, de frică, să nu zbor pe la ea?

(va urma)

- Oprescu-m-aş la semafor (dar, doar de-i musai)

2008-03-21T00:47:00.000-07:00

(scris în ultima campanie a alegerilor pentru preşedinţia filialei Bucureşti a PSD - valabil în campania actuală a aceloraşi pentru primăria capitalei).

...o dimineaţă calmă, însorită, prevestitoare de caniculă. Am călcat ambreiajul, frîna şi am scos din viteză rulând uşor până unde zebra îşi lăsase dungile albe pe asfalt şi am aşteptat ca bulina roşie, zguduită teluric de transportul subteran şi de suprafaţa să se scuture de prea coaptă şi să cadă înverzindu-se de ciudă că ziua abia începe – toridă – şi că până la asfinţit va relua de câteva mii de ori golgota făcându-se când roşie de efortul ascensiunii, când verde de ciudă.

În dreapta mea pe trotuar câţiva maidanezi făceau curse între gura de metrou şi staţia de troleibuz amuşinând sacoşele trecătorilor. De la o oarecare distanţă, un labrador superb (atât cât mă pricep) aşezat lângă genunchiul unui cetăţean în vârstă înalt şi uscat - dar nu cocoşat - cu părul alb, îmbrăcat simplu, într-un pantalon de culoare deschisă în care o banală cămaşă albă cu mânecă scurtă îşi ascundea decent poalele, privea într-o atitudine calmă, aş zice seniorială, asemănătoare celei a bătrânului, spectacolul oferit de maidanezi.

Pe fundal, ca nişte orătănii de curte la adăpătoare, fiecare cu capul în propria căldare şi cu fundul - care mai înfofolit, care mai golaş – luând în obiectiv o ţintă - foarte posibil reală - de pe terasa Spitalului Municipal, florăresele îşi aşezau marfa.

Totul se potrivea de minune cu soarele şi cu aerul acelei dimineţi până când imaginea şi sunetul au fost înlocuite de scârtâit de frâne şi ritm de manea. ...şi s-a făcut întuneric. Soarele dimineţii a fost înlocuit de un jalnic soare tatuat cu cerneala indigo pe spata tuciurie, vizibilă în întregime între răscroiala unei veste blueG şi brăţara masivă. galbenă a unei solniţe (sau ceas) în care acelaş metal (prea mult ca să mai pară preţios) încadra ochiul sticlos - sclipind fără viaţă - al vreunui peşte (mort şi el sau care făcea pe mortul).

La manele nu mai simt nimic şi totuşi îmi venise greaţă (la propriu ). Başii trăgeau adânc în viscerele mele brazdă pentru arăturile de iarnă. Pe un osciloscop sunetul ar fi arătat ca un plug la care nu numărul brăzdarelor ar fi impresionat ci înălţimea lor.

Lângă (*)omul de la volan, mândru la rându-i de pedigree-ul său, bălea un bulldog. Atrasă de zgomot haita de maidanezi renunţase la pâine pentru circ şi făcea acum mare hărmălaie.

Când bila de sus a semaforului a catadixit să-şi cedeze energia cinetică - mult prea roşie - pentru una mai cuminţică (cel puţin în aparenţă) dar cu mare potenţial şi de un verde parşiv, jeep-ul pătrăţos având la volan (*)omul pătrăţos şi alături, pe însoţitorul său pătrăţos au sărit pe zebră (tot cu scârţ).

Îmi reveneam uşor în sunetul clacsoanelor altor jeep-uri ce nu puteau să scârţâie din cauza mea. Dispariţia soarelui tatuat şi revenirea la lumina sănătoasă a fost o dezvăluire şocantă. La locul ştiut labradorul lătra şi el făcând cor cu maidanezii.

Am trecut podu peste Dâmboviţa şi am oprit. Mă durea. N-aş putea spune ce dar mă durea.

Poate sufletul.

- Avem Timp - Octavian Paler

2008-03-02T13:07:00.001-08:00

- Principiul lui Huygens

2008-02-21T11:04:00.000-08:00

(cugetări)

Azi ştiu că:

Inteligent - cult - deştept - prost - idiot

Cel ce-nţelege e inteligent. Cel ce ştie este cult. Cel ce-nţelege tot ce ştie e deştept. Cel ce-nţelege dar nu vrea să ştie-i prost. Cel ce ştie dar nu poate înţelege-i idiot.

De fapt...

Nu poţi să nu înţelegi dacă nu eşti idiot. Când poţi dar nu vrei să înţelegi – de fapt – nu vrei să ştii.

Vină

Idioţenia nu are nici o vină. Pentru prostie, întotdeauna, cineva e vinovat.

Tot timpul?

Nu poţi prosti pe nimeni tot timpul şi nici nu-i poţi prosti pe toţi în acelaş timp, dar te poţi încărca permanent cu vina de-a fi prostit pe cineva.

Păcate

Păcatul major al prostului e ignoranţa. Idioţii nu au păcate.

Nici o vină

Idioţii nu au nici o vină. Înţelegi?... Nu-nţelegi... Nu-i nimic... N-ai nici o vină.

Dacă

Dacă cineva te-nvinuieşte că eşti idiot şi tu te superi, cu siguranţă sunteţi doi proşti (fiecare cu motivele lui).

Demenţa

Demenţa este idioţenie dobândită accidental, lent sau violent.

Senilitatea

Senilitatea este acea demenţă la care ajungi, uitându-ţi puţin câte puţin, amintirile.

Răutatea

Răutatea are o singură cauză: prostia.

Lanţul slăbiciunilor

Răutatea vine din prostie, care vine din incultură, care vine din lene, care vine din nesimţire.

Simulare

Deşteptul poate face pe prostul. Din când în când, de nevoie, o face şi-i iese. Prostul o face pe deşteptul tot timpul, fără motiv şi nu-i iese… Dar el nu ştie asta nici dacă-i spui. Lasă-l.

Mima

Înţelegerea poate fi mimată – inteligenţa nu. Inţelegerea e activitate – inteligenţa e proprietate.

Judecata

Ca să judeci, trebuie să ai “ce” şi, mai ales, “cu ce”.

Judecata strâmbă

Inteligent sau cult – nu’i suficient. Dacă nu eşti deştept, orice judecată va fi strâmbă.

Diagnostic, Verdict, Sentinţă

Pentru a pune diagnostice şi a da verdicte trebuie să fii deştept certificat. Pentru a da sentinţe trebuie să fii şi autorizat.

Etichetare

Nimeni nu are voie să pună etichete pe oameni. Pentru aceasta nu există certificare şi nici autorizare.

Aparent

E mare diferenţa între a fi sincer din prostie şi a fi prost de sincer. Aparent-paradoxal, diferenţa o va sesiza doar prostul. Aparent.

Hoţii

Într-o ţară de proşti şi de idioţi deştepţii nu pot fi decât hoţi. Dacă n-ar fi hoţi atunci ar fi proşti şi idioţi.

Pe felie

Nu poţi fi deştept decât pe o felie, două, trei... inteligenţa ţi-ar permite dar cultura nu.

Erudiţie

Erudiţia este o deşteptăciune de felii multe – mai multe decât de obicei.

Savant

Savanţii nu ştiu decât “una şi bună” dar o ştiu şi o înţeleg bine – cel mai bine.

Principiul lui Huygens

Orice punct aparţinând la un moment dat unui front de undă creat de un centru de excitaţie poate deveni la rândul său centru de excitatie.

Punctul

În spaţiu sau în plan un punct va fi, indiferent de modul cum vom acţiona asupra lui, un punct. Îl putem muta dar nu-l putem modifica: nu are dimensiuni – doar coordonate.

Punctul de vedere

Un punct şi-atât. E suficient pentru proşti - pentru idioţi el nici nu există.

Coordonate

Un punct are numai coordonate externe - de raportare. Toate coordonatele sale interne sunt nule. Din cauza asta el poate fi mutat dar nu distrus (nici măcar modificat).

Indestructibilitate

Obiectele si ideile ce nu pot fi modificate sunt de fapt indestructibile.

Principiu

Linia ce uneşte mai multe puncte de vedere.

Forma

Deşteptăciunea va lua întotdeauna forma culturii. Deşteptul va avea întotdeauna felia cunoaşterii mărginită de orizontul cunoaşterii sale iar în spaţiu de sferă.

Geniu

Deşteptul care, după ce a înţeles tot ce-a aflat, a ajuns să afle prin a înţelege, se numeşte geniu.

Înţelepciunea

Înţelepciunea este deşteptăciune transformată în cultură.

Civilizaţia

Civilizaţia este cultură folosită inteligent.

Detaşare

Prin înţelepciune deşteptăciunea se disociază de propria inteligenţă oferindu-se inteligenţei celorlalţi ca civilizaţie şi cultură.

Paradox

Cu cât vecinătatea între cunoscut şi necunoscut va fi mai întinsă, deşteptul se va simţi mai încorsetat. Fericiţi cei săraci cu duhul.

- Agonia unei broscuţe

2008-02-18T11:30:00.000-08:00

Aproape că nici nu contează dacă era seară, dimineaţă, sau amiază. Ce e sigur e că nu era noapte. Totul era clar (ca) la lumina zilei şi nimic nu anunţa misterul ce avea să se instaleze în acea zi la marginea pădurii.

Broscuţa, protagonista acestei năstruşnice întâmplări, pornise fără nici un gând, mai mult din instinct, către marginea pădurii, findcă aşa i s-a părut ei, că de acolo venea lumina.

Cum ţopăia veselă şi fără de griji, numai ce primeşte o palmă în cap. Un şut în (beep) i-ar fi fost de mai mare folos deşi n-avea de ce să se grăbească.

Nedumerită, s-a uitat – firesc – mai întâi în sus. Nimic! Apoi în spate... Nimic! În stânga! În dreapta! Nimic! S-a mai uitat în jos, printre picioare şi în cele din urmă, iar, înainte. Nimic!

Ciudat!

Nevăzând nici măcar vreo umbră prin preajmă-i a ridicat din umeri şi s-a hotărât să-şi vadă, mai departe, de drum. Nici măcar n-o duruse şi n-avea de gând să-şi strice ziua.

N-a apucat însă să ţopăie mai mult de trei ori şi – plici – mai primeşte o palmă în cap. Asta nu mai era glumă. Se uită repede în sus, în jos, la stânga, la dreapta, înapoi, înainte. Nimic! Drumul spre lumină devenea AGONIE – o agonie ce trebuia scurtată.

Se hotărâ să-şi grăbească ţopăitul şi chiar reuşi să lege câteva sărituri la rând când – fatalitate – mai primi o palmă în cap. Aproape reflex se uită în sus. Nimic! Gata să-şi frângă gâtul se uită înapoi. Nimic! Repede, în stânga şi-n dreapta. Nimic! Ameţise. Mai băgă odată capul între picioare apoi rămase cu ochii pironiţi înainte. Nimic!

...Şi uite-aşa primi broscuţa noastră trei palme-n cap.

- KinR

2008-02-05T00:48:00.000-08:00

Eu sunt Konstant. Pe scurt : K.
Viaţa mea e o stradă – strada R – cu sens unic, a cărei axă longitudinală trece prin amiezile tuturor trecerilor mele de pieton.

Habar n-am de unde veneam dar ştiu că, în prima mea trecere de pieton (pe strada vieţii mele sunt singurul, restul au anvelope – pneuri sau cizme), stăteam cu scutecul ud pe originea axei longitudinale şi mă feream de dănţuiala bezmetică a băutorilor şi băutoarelor de ţuică, votcă, şliboviţă, palincă, rom şi alte spirturi fabricate aiurea, prin lagărul socialist, care mai albi, care mai galbeni, care mai negri, ce-ncinseseră acolo, în mijlocul străzii mele, primul festival internaţional (din România) al tineretului comunist.

Strada vieţii mele e mai mult lată decât lungă şi împărţită riguros în trei benzi longitudinale. Prima bandă este lată (mai mult lată decât lungă) de la miezul nopţii şi până dimineaţa iar a treia - simetrică şi la fel – de seara şi până la miezul nopţii. Cred că strada vieţii mele este – în fapt – o bandă a lui Moebius răsucită pe lăţime. Altfel, nu-mi pot explica de ce seara, în pas greu, ameţit de smog şi de parfum de “regina nopţii”, pornesc în promenadă pe banda din dreapta trezindu-mă fresh dimineaţa, făcând jogging în parfum de zorele pe banda din stânga.

Banda din mijloc, cu axa longitudinală cu tot, mai mult lungă decât lată, este un carosabil şi nu-mi mai aparţine de mult. E banda pe care mă sufoc, pe care sunt strivit de tot felul de anvelope (pneuri şi cizme) ce încalţă jante şi tălpi, e banda pe care, deşi respect cu sticteţe trecerea de pieton şi indicatoarele montate de aleşi, sunt nevoit s-o traversez zilnic, uneori cu un baston alb întins înainte, cu ochii strânşi dureros şi cu inima zgâlţâindu-mă, alteori cu ochii larg deschişi de spaimă şi cu inima cât un purice.

De ce continui să mă-ntorc - obsesiv - la trecerea zilnică de pieton? - Regina nopţii şi gaura neagră în care, pentru câteva milionimi de milionimi de milionimi de nanoscundă, la trecerea plusinfinitului la minusinfinit, intuiesc absolutul, mă cheamă, mă absorb, mă aspiră. Doar ştiţi cum e o gaură neagră…

Pe strada vieţii mele (mai mult lată decât lungă) în care banda (lui Moebius) este răsucită pe lăţime, odată şi-odată (numai odată) mă voi pierde. Aşa trebuie. Aşa e scris. Mi-ar place dară să mă pierd la nadă, între plusinfinit şi minusinfinit, dizolvat în absolut şi nu strivit de nişte cizme (…şi nici măcar de pneuri) pe carosabil, pe dreptul meu. Dar… eu nu dispun - eu doar propun şi frică mi-este că am să pic în drum.