- Agonia unei broscuţe

Aproape că nici nu contează dacă era seară, dimineaţă, sau amiază. Ce e sigur e că nu era noapte. Totul era clar (ca) la lumina zilei şi nimic nu anunţa misterul ce avea să se instaleze în acea zi la marginea pădurii.

Broscuţa, protagonista acestei năstruşnice întâmplări, pornise fără nici un gând, mai mult din instinct, către marginea pădurii, findcă aşa i s-a părut ei, că de acolo venea lumina.

Cum ţopăia veselă şi fără de griji, numai ce primeşte o palmă în cap. Un şut în (beep) i-ar fi fost de mai mare folos deşi n-avea de ce să se grăbească.

Nedumerită, s-a uitat – firesc – mai întâi în sus. Nimic! Apoi în spate... Nimic! În stânga! În dreapta! Nimic! S-a mai uitat în jos, printre picioare şi în cele din urmă, iar, înainte. Nimic!

Ciudat!

Nevăzând nici măcar vreo umbră prin preajmă-i a ridicat din umeri şi s-a hotărât să-şi vadă, mai departe, de drum. Nici măcar n-o duruse şi n-avea de gând să-şi strice ziua.

N-a apucat însă să ţopăie mai mult de trei ori şi – plici – mai primeşte o palmă în cap. Asta nu mai era glumă. Se uită repede în sus, în jos, la stânga, la dreapta, înapoi, înainte. Nimic! Drumul spre lumină devenea AGONIE – o agonie ce trebuia scurtată.

Se hotărâ să-şi grăbească ţopăitul şi chiar reuşi să lege câteva sărituri la rând când – fatalitate – mai primi o palmă în cap. Aproape reflex se uită în sus. Nimic! Gata să-şi frângă gâtul se uită înapoi. Nimic! Repede, în stânga şi-n dreapta. Nimic! Ameţise. Mai băgă odată capul între picioare apoi rămase cu ochii pironiţi înainte. Nimic!

...Şi uite-aşa primi broscuţa noastră trei palme-n cap.