- KinR

Eu sunt Konstant. Pe scurt : K.
Viaţa mea e o stradă – strada R – cu sens unic, a cărei axă longitudinală trece prin amiezile tuturor trecerilor mele de pieton.

Habar n-am de unde veneam dar ştiu că, în prima mea trecere de pieton (pe strada vieţii mele sunt singurul, restul au anvelope – pneuri sau cizme), stăteam cu scutecul ud pe originea axei longitudinale şi mă feream de dănţuiala bezmetică a băutorilor şi băutoarelor de ţuică, votcă, şliboviţă, palincă, rom şi alte spirturi fabricate aiurea, prin lagărul socialist, care mai albi, care mai galbeni, care mai negri, ce-ncinseseră acolo, în mijlocul străzii mele, primul festival internaţional (din România) al tineretului comunist.

Strada vieţii mele e mai mult lată decât lungă şi împărţită riguros în trei benzi longitudinale. Prima bandă este lată (mai mult lată decât lungă) de la miezul nopţii şi până dimineaţa iar a treia - simetrică şi la fel – de seara şi până la miezul nopţii. Cred că strada vieţii mele este – în fapt – o bandă a lui Moebius răsucită pe lăţime. Altfel, nu-mi pot explica de ce seara, în pas greu, ameţit de smog şi de parfum de “regina nopţii”, pornesc în promenadă pe banda din dreapta trezindu-mă fresh dimineaţa, făcând jogging în parfum de zorele pe banda din stânga.

Banda din mijloc, cu axa longitudinală cu tot, mai mult lungă decât lată, este un carosabil şi nu-mi mai aparţine de mult. E banda pe care mă sufoc, pe care sunt strivit de tot felul de anvelope (pneuri şi cizme) ce încalţă jante şi tălpi, e banda pe care, deşi respect cu sticteţe trecerea de pieton şi indicatoarele montate de aleşi, sunt nevoit s-o traversez zilnic, uneori cu un baston alb întins înainte, cu ochii strânşi dureros şi cu inima zgâlţâindu-mă, alteori cu ochii larg deschişi de spaimă şi cu inima cât un purice.

De ce continui să mă-ntorc - obsesiv - la trecerea zilnică de pieton? - Regina nopţii şi gaura neagră în care, pentru câteva milionimi de milionimi de milionimi de nanoscundă, la trecerea plusinfinitului la minusinfinit, intuiesc absolutul, mă cheamă, mă absorb, mă aspiră. Doar ştiţi cum e o gaură neagră…

Pe strada vieţii mele (mai mult lată decât lungă) în care banda (lui Moebius) este răsucită pe lăţime, odată şi-odată (numai odată) mă voi pierde. Aşa trebuie. Aşa e scris. Mi-ar place dară să mă pierd la nadă, între plusinfinit şi minusinfinit, dizolvat în absolut şi nu strivit de nişte cizme (…şi nici măcar de pneuri) pe carosabil, pe dreptul meu. Dar… eu nu dispun - eu doar propun şi frică mi-este că am să pic în drum.