- Singuranţă în nesigurătate

Singur... singurătate... singuranţă...
Nesigur... nesigurătate... nesiguranţă...
Ai trecut vreodată printr-un fulger globular?
Nici eu!

Undeva, pe lângă Câmpia Libertăţii (fără caterincă – nici o legătură cu Les Champs Elisees), am nimerit odată într-o pădure de salcâmi. Ehe... De câte ori voi fi trecut eu printr-o pădure de salcâmi... Să fiu eu sănătos. Atunci, însă, nimereala nu a fost numai de loc. Locul acela l-aş fi uitat imediat, ca pe multe altele, dar nimerisem Clipa, Momentul.

Pentru mine, atunci şi numai atunci, acolo şi numai acolo, a fost în floare o întreagă pădure de salcâmi. Pentru astfel de trăiri nimerelile trebuie – musai – să umble pereche: una pentru loc şi cealaltă pentru clipă.

Am mai nimerit, altădată, pe undeva pe lângă Iaşi, într-o pădure de tei (tot în floare). Nu spun cum a fost. N-are rost. Cine ştie – ştie, cine nu – n-are cum. Pot doar să spun că acel amalgam straniu de umbră ceţoasă ciuruită, prin care razele soarelui ridicau coloane învolburate de parfum, mă-mbăta.

Ascunsă strategic într-o cută a minţii, conştiinţa mea - chircită, strivită - striga sugrumat: “tai-o!, fugi!, aici e beţie şi tu eşti la volan!”.

Mult timp după..., tolerată de conştiinţă, beţia acelui moment a hălăduit legănându-se de colo-colo prin memoria mea. Ajunsese mică şi sfrijită, o umbră distrusă de drog, scâncind gângăvit, abia înţeles: ”...Singuranţă... în nesigurătate... Mai vreau...”

M-am întors de multe ori în pădurile – cele ştiute (de câte ori voi fi trecut prin păduri neştiute?...) – de salcâm şi de tei. Dependenţă? Am regăsit de fiecare dată doar locul – nu şi clipa.



Nimerelile mele s-au mai împerecheat o singură dată. Atunci aura ta m-a avut. Totul în mine striga “fuuuuuugi!”. Azi scânceşte “mai vreaaau…”.