Stabilopozi

M-am născut… De fapt, nu “m-am” ci “m-a” născut în Bucureşti.
Marea, am văzut-o prima oară acum aproape jumăta’ de secol (1960 - n-aveam decât vreo şapte anişori), alb-negru, la un televizor “Record”.
Pentru a o vedea pe viu (cum zicem astăzi: life) a trebuit să mai aştept vreo şapte.

La plajă mai fusesem: nisip.

…Şi gârlă mai văzusem dar nu atât de mare.

Ce pân’ atunci nu mai văzusem, erau stabilopozii.
Chiar şi cuvântul ”stabilopod” îl auzeam pentru întâia oară.

…Un stabilopod, doi stabilopozi…
…Substantiv comun de genul masculin…
…Nu neutru ca “un pod, două poduri”…

Au trecut de atunci de încă cinci ori câte şapte ani, mergand apoi, în fiecare an. până acum de-doi-ori-şapte.
Stabilopozii continuă să mă fascineze.

Stabilopozii sunt nişte patrupezi “beton”, cu inimă de piatră, fără cap şi fără coadă.

Dacă e să ne luăm după regula nescrisă şi care, se pare, vine tocmai de la Facerea Lumii, regula prin care diferenţiem şi alte cataroaie (cum ar fi stalactitele şi stalacmitele), stabilopozii, făcuti grămadă la margine de lume, veşnic expuşi intemperiilor (valuri, soare, vânt…) şi de aceea chei (adică chelioşi) ca-n palmă (ce bine-ar fi dacă şi palma noastră ar fi, când vrem să dăm câte-o scatoalcă unora, beton) sunt plasaţi întotdeauna deasupra.

Dedesupt (şi tot grămadă), veşnic ude (datorită valurilor), cu plete lungi de vegetaţie marină (desigur: pe picioare), se află ele: stabilopoadele.

Nevestele lor, sau… prietenele lor, sau… colegele lor, sau… ce-or fi, în fine, sunt patrupede beton, cu inima de piatra, bla-bla…, bla-bla…

Priviţi din depărtare, par nişte monştri…
Eu îi prefer, totusi, jigodiilor cu şapte capete (cu şapte guri şi şapte burţi şi paişpe mâini, dar făr-de coloană vertebrală): parlamentari şi parlamentăridzi “beton”, nemiri… nemernici membri în guvern-”beton”, afacerişti şi-afacerizde-aşijderea: “beton”.
…Şi nu pentru că nu au cap (sau poate tocmai de-aia) ci pentru că-s “stabilo” şi pentru că, de piatră, cum, necum, au inimă.