Stabilopozi

M-am născut… De fapt, nu “m-am” ci “m-a” născut în Bucureşti.
Marea, am văzut-o prima oară acum aproape jumăta’ de secol (1960 - n-aveam decât vreo şapte anişori), alb-negru, la un televizor “Record”.
Pentru a o vedea pe viu (cum zicem astăzi: life) a trebuit să mai aştept vreo şapte.

La plajă mai fusesem: nisip.

…Şi gârlă mai văzusem dar nu atât de mare.

Ce pân’ atunci nu mai văzusem, erau stabilopozii.
Chiar şi cuvântul ”stabilopod” îl auzeam pentru întâia oară.

…Un stabilopod, doi stabilopozi…
…Substantiv comun de genul masculin…
…Nu neutru ca “un pod, două poduri”…

Au trecut de atunci de încă cinci ori câte şapte ani, mergand apoi, în fiecare an. până acum de-doi-ori-şapte.
Stabilopozii continuă să mă fascineze.

Stabilopozii sunt nişte patrupezi “beton”, cu inimă de piatră, fără cap şi fără coadă.

Dacă e să ne luăm după regula nescrisă şi care, se pare, vine tocmai de la Facerea Lumii, regula prin care diferenţiem şi alte cataroaie (cum ar fi stalactitele şi stalacmitele), stabilopozii, făcuti grămadă la margine de lume, veşnic expuşi intemperiilor (valuri, soare, vânt…) şi de aceea chei (adică chelioşi) ca-n palmă (ce bine-ar fi dacă şi palma noastră ar fi, când vrem să dăm câte-o scatoalcă unora, beton) sunt plasaţi întotdeauna deasupra.

Dedesupt (şi tot grămadă), veşnic ude (datorită valurilor), cu plete lungi de vegetaţie marină (desigur: pe picioare), se află ele: stabilopoadele.

Nevestele lor, sau… prietenele lor, sau… colegele lor, sau… ce-or fi, în fine, sunt patrupede beton, cu inima de piatra, bla-bla…, bla-bla…

Priviţi din depărtare, par nişte monştri…
Eu îi prefer, totusi, jigodiilor cu şapte capete (cu şapte guri şi şapte burţi şi paişpe mâini, dar făr-de coloană vertebrală): parlamentari şi parlamentăridzi “beton”, nemiri… nemernici membri în guvern-”beton”, afacerişti şi-afacerizde-aşijderea: “beton”.
…Şi nu pentru că nu au cap (sau poate tocmai de-aia) ci pentru că-s “stabilo” şi pentru că, de piatră, cum, necum, au inimă.

- Oprescu-m-aş la semafor (dar, doar de-i musai)

(scris în ultima campanie a alegerilor pentru preşedinţia filialei Bucureşti a PSD - valabil în campania actuală a aceloraşi pentru primăria capitalei).




...o dimineaţă calmă, însorită, prevestitoare de caniculă. Am călcat ambreiajul, frîna şi am scos din viteză rulând uşor până unde zebra îşi lăsase dungile albe pe asfalt şi am aşteptat ca bulina roşie, zguduită teluric de transportul subteran şi de suprafaţa să se scuture de prea coaptă şi să cadă înverzindu-se de ciudă că ziua abia începe – toridă – şi că până la asfinţit va relua de câteva mii de ori golgota făcându-se când roşie de efortul ascensiunii, când verde de ciudă.

În dreapta mea pe trotuar câţiva maidanezi făceau curse între gura de metrou şi staţia de troleibuz amuşinând sacoşele trecătorilor. De la o oarecare distanţă, un labrador superb (atât cât mă pricep) aşezat lângă genunchiul unui cetăţean în vârstă înalt şi uscat - dar nu cocoşat - cu părul alb, îmbrăcat simplu, într-un pantalon de culoare deschisă în care o banală cămaşă albă cu mânecă scurtă îşi ascundea decent poalele, privea într-o atitudine calmă, aş zice seniorială, asemănătoare celei a bătrânului, spectacolul oferit de maidanezi.

Pe fundal, ca nişte orătănii de curte la adăpătoare, fiecare cu capul în propria căldare şi cu fundul - care mai înfofolit, care mai golaş – luând în obiectiv o ţintă - foarte posibil reală - de pe terasa Spitalului Municipal, florăresele îşi aşezau marfa.

Totul se potrivea de minune cu soarele şi cu aerul acelei dimineţi până când imaginea şi sunetul au fost înlocuite de scârtâit de frâne şi ritm de manea. ...şi s-a făcut întuneric. Soarele dimineţii a fost înlocuit de un jalnic soare tatuat cu cerneala indigo pe spata tuciurie, vizibilă în întregime între răscroiala unei veste blueG şi brăţara masivă. galbenă a unei solniţe (sau ceas) în care acelaş metal (prea mult ca să mai pară preţios) încadra ochiul sticlos - sclipind fără viaţă - al vreunui peşte (mort şi el sau care făcea pe mortul).

La manele nu mai simt nimic şi totuşi îmi venise greaţă (la propriu ). Başii trăgeau adânc în viscerele mele brazdă pentru arăturile de iarnă. Pe un osciloscop sunetul ar fi arătat ca un plug la care nu numărul brăzdarelor ar fi impresionat ci înălţimea lor.

Lângă (*)omul de la volan, mândru la rându-i de pedigree-ul său, bălea un bulldog. Atrasă de zgomot haita de maidanezi renunţase la pâine pentru circ şi făcea acum mare hărmălaie.

Când bila de sus a semaforului a catadixit să-şi cedeze energia cinetică - mult prea roşie - pentru una mai cuminţică (cel puţin în aparenţă) dar cu mare potenţial şi de un verde parşiv, jeep-ul pătrăţos având la volan (*)omul pătrăţos şi alături, pe însoţitorul său pătrăţos au sărit pe zebră (tot cu scârţ).

Îmi reveneam uşor în sunetul clacsoanelor altor jeep-uri ce nu puteau să scârţâie din cauza mea. Dispariţia soarelui tatuat şi revenirea la lumina sănătoasă a fost o dezvăluire şocantă. La locul ştiut labradorul lătra şi el făcând cor cu maidanezii.

Am trecut podu peste Dâmboviţa şi am oprit. Mă durea. N-aş putea spune ce dar mă durea.

Poate sufletul.