- Aurelian deconspirat

Salut! Sunt eu, KinR-ul aurelian sau aurelianul KinR, sau cum vreţi voi că ştiţi că nu mă supăr. Mă pot eu supăra?

Vă spuneam zilele trecute că misiunea mea pe-aici e să zburătăcesc din aură în aură. Aşa... De sanchi. Nu m-a obligat nimeni că, dacă nu-mi place vreo aură, să dau musai prin ea dar de auroaie şi de aurici nici nu poate fi vorba – v-am spus – cu tot regretul pentru aurici.

Să vă spun ce-am păţit după ce m-am despărţit de voi.

Ies eu de la “Licuriciul Fulgerat” – ştiţi: sus, “La trei coceni” – şi-mi trece pe din ‘nainte, prin întuneric, vaporos, o aură cu haloul luminat atât cât să nu te loveşti de ea. ...Vioaie! Se vedea că nu mai este aurică dar nu era nici auroaie.

Pun contactul, decapotez aripile, aprind poziţiile şi mă duc uşor după ea. Era fantastic cât de bine se mişca. Mărise viteza iar eu, turat la maximum, începusem să tremur. Credeam c-am s-o pierd când, chiar în poartă la “Trei coceni”, brusc, s-a oprit.

Frâne? Ce frâne?... am intrat în plin.

Ştiam cum e într-o aură – dreack, aurelian bătrân – dar de data asta, cât sunt eu de chitinos şi de cornos, mă înmuiasem tot. Nu mai păţisem aşa ceva de pe vremea când eram o larvă.

Era o aură bloandă da’ nu aurie. N-ar fi fost de-ajuns... Era platinată da’ ce să vezi pe întuneric?). Era mai mult miros decât culoare. ...Şi ce miros!... Parfum!... Beţie!


Nu ştiu de unde scoate o pagină de hârtie trasă în ţiplă şi mi-o vâră sub mustăţi. Era stenograma cu toată convorbirea mea cu voi, la “Licurici”. Scria şi “Băăă!... Nu fiţi...” Unde dracu’ a stat ascunsă?... că, să vedeţi: sus scria frumos “aurelian sub acoperire” şi jos “pagină de autor”.

Mă ţine la ea de o săptămână. Acu’ vreo două zile a mai scos o foaie pe care scria “nimic, nimic” şi jos, tot “pagină de autor”.

Am dosar deja. Printre file am reuşit să zăresc şi câteva pe care scria “refuzat permanent” şi “atelier”. Nu ştiu ce-s alea şi mi-e frică. Mi-am făcut în gând inventarul aurelor pe la care am zburat aici, pe Pământ, cu toate acceptările şi refuzările - permanente şi nepermanente, formale şi nonformale - şi m-am întrebat dacă nu cumva este vorba de un complot.

Astfel de inventare, când ai ajuns un aurelian bătrân, te pot umple de nostalgie dar nu e timp de aşa ceva.

Aura deja îmi promite că, dacă renunţ la a mai zbura din aură în aură, îmi va distruge dosarul şi din larva maro cu mustăţi, mă albeşte - mă face alb şi fără mustăţi ca o larvă de Muscă, de parcă larva de Cărăbuş n-ar fi tot albă (numai că e mai lungă şi mai groasă).

Ce să mă fac? Mi-e frică. M-aş uşchi. Oricum am fost deconspirat şi misiunea îmi este compromisă.

Partea proastă e că o să-mi fie dor de voi şi cred că şi printre voi unora o să le fie dor de mine. Mi-ar fi mai uşor să ştiu că nu.

Ce se ştie sigur până acum e că întotdeauna cei ce suferă sunt cei care rămân.

Adio, băăă!... şi nu fiţi...
...Că nu-i frumos...



(finish, fine, konjec)

- Aurelian sub acoperire

Mă cheamă KinR şi sunt un aurelian. Ce-i ăsta? Adică ce-s eu? Păi, sunt un virus intergalactic sub acoperire care – aici, pe Pământ – abia am coborât de pe Aurelia.

Băăă!... Nu fiţi porci! Aurelia e planeta–mamă. Nu stiu a cui mama ca a mea nu-i. Mie mi-e naşă – cum ziceţi voi... Ea: Aurelia – eu: Aurelian.

Mă ştie de când mă jucam cu... ştiţi voi... în ţărână... (sigur, în ţărâna Aureliei).

Domnilor!... Nu fiţi... Un aurelian vine de pe Aurelia aşa cum un marţian vine de pe Marte, Nu?

Da’ ce vă spun eu vouă? Nici n-am voie să vă spun dar m-a luat gura pe dinnainte. Ce trebuie voi să ştiţi e că eu sunt un cărăbuş mustăcios, negru şi lucios care zboară din aură în aură. Atât!

Am crezut că e o acoperire facilă şi plăcută dar s-a dovedit a fi şi greu şi periculos. Nimic nu e pe lume ce pare-a fi.

Am dat aici, pe Pământ, de aure - ceea ce e o.k. -, de aurici - ceea ce pare şi mai şi – dar şi de auroaie.

La auroaie – să fie clar – nu mă bag, iar la aure, dacă deja au început să se schimbe la culoare, ...hâh: spun singure..., iar nu mă-nghesui.

Cu auricile e belea. Au nişte culoooori...: roz-bombon-diafan..., bleo-bikin-suav... - ce mai...

Beleaua e că mai toate sunt cornivore şi nu pe faţă. Sunt parşive domnule. Eu sunt o gâză: o picătură de mucilagen învelită în tesut cornos. Păi, îţi dai seama? Pune o aurică de-astea aerele ei pe mine şi mucilagen mă face.

Am auzit c-ar fi şi care nu sunt. Puţine. Dar, poţi să ştii?... Mai bine nu auzeam... Stiţi cât mă doare c-ar putea fi una necornivoră şi eu, de frică, să nu zbor pe la ea?



(va urma)

- Oprescu-m-aş la semafor (dar, doar de-i musai)

(scris în ultima campanie a alegerilor pentru preşedinţia filialei Bucureşti a PSD - valabil în campania actuală a aceloraşi pentru primăria capitalei).




...o dimineaţă calmă, însorită, prevestitoare de caniculă. Am călcat ambreiajul, frîna şi am scos din viteză rulând uşor până unde zebra îşi lăsase dungile albe pe asfalt şi am aşteptat ca bulina roşie, zguduită teluric de transportul subteran şi de suprafaţa să se scuture de prea coaptă şi să cadă înverzindu-se de ciudă că ziua abia începe – toridă – şi că până la asfinţit va relua de câteva mii de ori golgota făcându-se când roşie de efortul ascensiunii, când verde de ciudă.

În dreapta mea pe trotuar câţiva maidanezi făceau curse între gura de metrou şi staţia de troleibuz amuşinând sacoşele trecătorilor. De la o oarecare distanţă, un labrador superb (atât cât mă pricep) aşezat lângă genunchiul unui cetăţean în vârstă înalt şi uscat - dar nu cocoşat - cu părul alb, îmbrăcat simplu, într-un pantalon de culoare deschisă în care o banală cămaşă albă cu mânecă scurtă îşi ascundea decent poalele, privea într-o atitudine calmă, aş zice seniorială, asemănătoare celei a bătrânului, spectacolul oferit de maidanezi.

Pe fundal, ca nişte orătănii de curte la adăpătoare, fiecare cu capul în propria căldare şi cu fundul - care mai înfofolit, care mai golaş – luând în obiectiv o ţintă - foarte posibil reală - de pe terasa Spitalului Municipal, florăresele îşi aşezau marfa.

Totul se potrivea de minune cu soarele şi cu aerul acelei dimineţi până când imaginea şi sunetul au fost înlocuite de scârtâit de frâne şi ritm de manea. ...şi s-a făcut întuneric. Soarele dimineţii a fost înlocuit de un jalnic soare tatuat cu cerneala indigo pe spata tuciurie, vizibilă în întregime între răscroiala unei veste blueG şi brăţara masivă. galbenă a unei solniţe (sau ceas) în care acelaş metal (prea mult ca să mai pară preţios) încadra ochiul sticlos - sclipind fără viaţă - al vreunui peşte (mort şi el sau care făcea pe mortul).

La manele nu mai simt nimic şi totuşi îmi venise greaţă (la propriu ). Başii trăgeau adânc în viscerele mele brazdă pentru arăturile de iarnă. Pe un osciloscop sunetul ar fi arătat ca un plug la care nu numărul brăzdarelor ar fi impresionat ci înălţimea lor.

Lângă (*)omul de la volan, mândru la rându-i de pedigree-ul său, bălea un bulldog. Atrasă de zgomot haita de maidanezi renunţase la pâine pentru circ şi făcea acum mare hărmălaie.

Când bila de sus a semaforului a catadixit să-şi cedeze energia cinetică - mult prea roşie - pentru una mai cuminţică (cel puţin în aparenţă) dar cu mare potenţial şi de un verde parşiv, jeep-ul pătrăţos având la volan (*)omul pătrăţos şi alături, pe însoţitorul său pătrăţos au sărit pe zebră (tot cu scârţ).

Îmi reveneam uşor în sunetul clacsoanelor altor jeep-uri ce nu puteau să scârţâie din cauza mea. Dispariţia soarelui tatuat şi revenirea la lumina sănătoasă a fost o dezvăluire şocantă. La locul ştiut labradorul lătra şi el făcând cor cu maidanezii.

Am trecut podu peste Dâmboviţa şi am oprit. Mă durea. N-aş putea spune ce dar mă durea.

Poate sufletul.

- Avem Timp - Octavian Paler