- Aurelian deconspirat

Salut! Sunt eu, KinR-ul aurelian sau aurelianul KinR, sau cum vreţi voi că ştiţi că nu mă supăr. Mă pot eu supăra?

Vă spuneam zilele trecute că misiunea mea pe-aici e să zburătăcesc din aură în aură. Aşa... De sanchi. Nu m-a obligat nimeni că, dacă nu-mi place vreo aură, să dau musai prin ea dar de auroaie şi de aurici nici nu poate fi vorba – v-am spus – cu tot regretul pentru aurici.

Să vă spun ce-am păţit după ce m-am despărţit de voi.

Ies eu de la “Licuriciul Fulgerat” – ştiţi: sus, “La trei coceni” – şi-mi trece pe din ‘nainte, prin întuneric, vaporos, o aură cu haloul luminat atât cât să nu te loveşti de ea. ...Vioaie! Se vedea că nu mai este aurică dar nu era nici auroaie.

Pun contactul, decapotez aripile, aprind poziţiile şi mă duc uşor după ea. Era fantastic cât de bine se mişca. Mărise viteza iar eu, turat la maximum, începusem să tremur. Credeam c-am s-o pierd când, chiar în poartă la “Trei coceni”, brusc, s-a oprit.

Frâne? Ce frâne?... am intrat în plin.

Ştiam cum e într-o aură – dreack, aurelian bătrân – dar de data asta, cât sunt eu de chitinos şi de cornos, mă înmuiasem tot. Nu mai păţisem aşa ceva de pe vremea când eram o larvă.

Era o aură bloandă da’ nu aurie. N-ar fi fost de-ajuns... Era platinată da’ ce să vezi pe întuneric?). Era mai mult miros decât culoare. ...Şi ce miros!... Parfum!... Beţie!


Nu ştiu de unde scoate o pagină de hârtie trasă în ţiplă şi mi-o vâră sub mustăţi. Era stenograma cu toată convorbirea mea cu voi, la “Licurici”. Scria şi “Băăă!... Nu fiţi...” Unde dracu’ a stat ascunsă?... că, să vedeţi: sus scria frumos “aurelian sub acoperire” şi jos “pagină de autor”.

Mă ţine la ea de o săptămână. Acu’ vreo două zile a mai scos o foaie pe care scria “nimic, nimic” şi jos, tot “pagină de autor”.

Am dosar deja. Printre file am reuşit să zăresc şi câteva pe care scria “refuzat permanent” şi “atelier”. Nu ştiu ce-s alea şi mi-e frică. Mi-am făcut în gând inventarul aurelor pe la care am zburat aici, pe Pământ, cu toate acceptările şi refuzările - permanente şi nepermanente, formale şi nonformale - şi m-am întrebat dacă nu cumva este vorba de un complot.

Astfel de inventare, când ai ajuns un aurelian bătrân, te pot umple de nostalgie dar nu e timp de aşa ceva.

Aura deja îmi promite că, dacă renunţ la a mai zbura din aură în aură, îmi va distruge dosarul şi din larva maro cu mustăţi, mă albeşte - mă face alb şi fără mustăţi ca o larvă de Muscă, de parcă larva de Cărăbuş n-ar fi tot albă (numai că e mai lungă şi mai groasă).

Ce să mă fac? Mi-e frică. M-aş uşchi. Oricum am fost deconspirat şi misiunea îmi este compromisă.

Partea proastă e că o să-mi fie dor de voi şi cred că şi printre voi unora o să le fie dor de mine. Mi-ar fi mai uşor să ştiu că nu.

Ce se ştie sigur până acum e că întotdeauna cei ce suferă sunt cei care rămân.

Adio, băăă!... şi nu fiţi...
...Că nu-i frumos...



(finish, fine, konjec)

- Aurelian sub acoperire

Mă cheamă KinR şi sunt un aurelian. Ce-i ăsta? Adică ce-s eu? Păi, sunt un virus intergalactic sub acoperire care – aici, pe Pământ – abia am coborât de pe Aurelia.

Băăă!... Nu fiţi porci! Aurelia e planeta–mamă. Nu stiu a cui mama ca a mea nu-i. Mie mi-e naşă – cum ziceţi voi... Ea: Aurelia – eu: Aurelian.

Mă ştie de când mă jucam cu... ştiţi voi... în ţărână... (sigur, în ţărâna Aureliei).

Domnilor!... Nu fiţi... Un aurelian vine de pe Aurelia aşa cum un marţian vine de pe Marte, Nu?

Da’ ce vă spun eu vouă? Nici n-am voie să vă spun dar m-a luat gura pe dinnainte. Ce trebuie voi să ştiţi e că eu sunt un cărăbuş mustăcios, negru şi lucios care zboară din aură în aură. Atât!

Am crezut că e o acoperire facilă şi plăcută dar s-a dovedit a fi şi greu şi periculos. Nimic nu e pe lume ce pare-a fi.

Am dat aici, pe Pământ, de aure - ceea ce e o.k. -, de aurici - ceea ce pare şi mai şi – dar şi de auroaie.

La auroaie – să fie clar – nu mă bag, iar la aure, dacă deja au început să se schimbe la culoare, ...hâh: spun singure..., iar nu mă-nghesui.

Cu auricile e belea. Au nişte culoooori...: roz-bombon-diafan..., bleo-bikin-suav... - ce mai...

Beleaua e că mai toate sunt cornivore şi nu pe faţă. Sunt parşive domnule. Eu sunt o gâză: o picătură de mucilagen învelită în tesut cornos. Păi, îţi dai seama? Pune o aurică de-astea aerele ei pe mine şi mucilagen mă face.

Am auzit c-ar fi şi care nu sunt. Puţine. Dar, poţi să ştii?... Mai bine nu auzeam... Stiţi cât mă doare c-ar putea fi una necornivoră şi eu, de frică, să nu zbor pe la ea?



(va urma)

- Agonia unei broscuţe

Aproape că nici nu contează dacă era seară, dimineaţă, sau amiază. Ce e sigur e că nu era noapte. Totul era clar (ca) la lumina zilei şi nimic nu anunţa misterul ce avea să se instaleze în acea zi la marginea pădurii.

Broscuţa, protagonista acestei năstruşnice întâmplări, pornise fără nici un gând, mai mult din instinct, către marginea pădurii, findcă aşa i s-a părut ei, că de acolo venea lumina.

Cum ţopăia veselă şi fără de griji, numai ce primeşte o palmă în cap. Un şut în (beep) i-ar fi fost de mai mare folos deşi n-avea de ce să se grăbească.

Nedumerită, s-a uitat – firesc – mai întâi în sus. Nimic! Apoi în spate... Nimic! În stânga! În dreapta! Nimic! S-a mai uitat în jos, printre picioare şi în cele din urmă, iar, înainte. Nimic!

Ciudat!

Nevăzând nici măcar vreo umbră prin preajmă-i a ridicat din umeri şi s-a hotărât să-şi vadă, mai departe, de drum. Nici măcar n-o duruse şi n-avea de gând să-şi strice ziua.

N-a apucat însă să ţopăie mai mult de trei ori şi – plici – mai primeşte o palmă în cap. Asta nu mai era glumă. Se uită repede în sus, în jos, la stânga, la dreapta, înapoi, înainte. Nimic! Drumul spre lumină devenea AGONIE – o agonie ce trebuia scurtată.

Se hotărâ să-şi grăbească ţopăitul şi chiar reuşi să lege câteva sărituri la rând când – fatalitate – mai primi o palmă în cap. Aproape reflex se uită în sus. Nimic! Gata să-şi frângă gâtul se uită înapoi. Nimic! Repede, în stânga şi-n dreapta. Nimic! Ameţise. Mai băgă odată capul între picioare apoi rămase cu ochii pironiţi înainte. Nimic!

...Şi uite-aşa primi broscuţa noastră trei palme-n cap.