- Calculus: Derivatives 1

Fie şi numai ca joc al minţii, matematica ar fi utilă. Dar ea e mult mai mult. E necesară. E felul în care putem înscrie şi nu descrie, viaţa, mişcarea.

Orice mărime, inertă, din fizică, prinde viaţă, se mişcă, derivând-o în funcţie de timp. Nici o altă valoare din fizică nu reuşeşte să dea viaţă, să deriveze, decât acest atât de nepipăibil, de lipsit de substanţă: TIMP.



În imaginile de mai sus, pe axa verticala (ordonată) - f(x), f(a), f(ţ) - putem pune orice cantitate: kilometri, kilograme, coulombi, etc. (de fapt: spaţiu, masă, cantitate de electricitate, etc.); pe axa orizontală (abscisa), alceva decât TIMP neputând a fi imaginat decât în abstract, în matematică.

Rezultă, deci - cum ştim deja - că singur TIMPUL dă măsura tuturor lucrurilor.
În nemişcare un lucru nu există decât în percepţia şi conştiinţa (acolo unde şi acestea, există) a acelor lucruri ce, ele însele, consumă timp.

În fizică tot ce se mişcă este f(t).

- Singuranţă în nesigurătate

Singur... singurătate... singuranţă...
Nesigur... nesigurătate... nesiguranţă...
Ai trecut vreodată printr-un fulger globular?
Nici eu!

Undeva, pe lângă Câmpia Libertăţii (fără caterincă – nici o legătură cu Les Champs Elisees), am nimerit odată într-o pădure de salcâmi. Ehe... De câte ori voi fi trecut eu printr-o pădure de salcâmi... Să fiu eu sănătos. Atunci, însă, nimereala nu a fost numai de loc. Locul acela l-aş fi uitat imediat, ca pe multe altele, dar nimerisem Clipa, Momentul.

Pentru mine, atunci şi numai atunci, acolo şi numai acolo, a fost în floare o întreagă pădure de salcâmi. Pentru astfel de trăiri nimerelile trebuie – musai – să umble pereche: una pentru loc şi cealaltă pentru clipă.

Am mai nimerit, altădată, pe undeva pe lângă Iaşi, într-o pădure de tei (tot în floare). Nu spun cum a fost. N-are rost. Cine ştie – ştie, cine nu – n-are cum. Pot doar să spun că acel amalgam straniu de umbră ceţoasă ciuruită, prin care razele soarelui ridicau coloane învolburate de parfum, mă-mbăta.

Ascunsă strategic într-o cută a minţii, conştiinţa mea - chircită, strivită - striga sugrumat: “tai-o!, fugi!, aici e beţie şi tu eşti la volan!”.

Mult timp după..., tolerată de conştiinţă, beţia acelui moment a hălăduit legănându-se de colo-colo prin memoria mea. Ajunsese mică şi sfrijită, o umbră distrusă de drog, scâncind gângăvit, abia înţeles: ”...Singuranţă... în nesigurătate... Mai vreau...”

M-am întors de multe ori în pădurile – cele ştiute (de câte ori voi fi trecut prin păduri neştiute?...) – de salcâm şi de tei. Dependenţă? Am regăsit de fiecare dată doar locul – nu şi clipa.



Nimerelile mele s-au mai împerecheat o singură dată. Atunci aura ta m-a avut. Totul în mine striga “fuuuuuugi!”. Azi scânceşte “mai vreaaau…”.

- KinR

Eu sunt Konstant. Pe scurt : K.
Viaţa mea e o stradă – strada R – cu sens unic, a cărei axă longitudinală trece prin amiezile tuturor trecerilor mele de pieton.

Habar n-am de unde veneam dar ştiu că, în prima mea trecere de pieton (pe strada vieţii mele sunt singurul, restul au anvelope – pneuri sau cizme), stăteam cu scutecul ud pe originea axei longitudinale şi mă feream de dănţuiala bezmetică a băutorilor şi băutoarelor de ţuică, votcă, şliboviţă, palincă, rom şi alte spirturi fabricate aiurea, prin lagărul socialist, care mai albi, care mai galbeni, care mai negri, ce-ncinseseră acolo, în mijlocul străzii mele, primul festival internaţional (din România) al tineretului comunist.

Strada vieţii mele e mai mult lată decât lungă şi împărţită riguros în trei benzi longitudinale. Prima bandă este lată (mai mult lată decât lungă) de la miezul nopţii şi până dimineaţa iar a treia - simetrică şi la fel – de seara şi până la miezul nopţii. Cred că strada vieţii mele este – în fapt – o bandă a lui Moebius răsucită pe lăţime. Altfel, nu-mi pot explica de ce seara, în pas greu, ameţit de smog şi de parfum de “regina nopţii”, pornesc în promenadă pe banda din dreapta trezindu-mă fresh dimineaţa, făcând jogging în parfum de zorele pe banda din stânga.

Banda din mijloc, cu axa longitudinală cu tot, mai mult lungă decât lată, este un carosabil şi nu-mi mai aparţine de mult. E banda pe care mă sufoc, pe care sunt strivit de tot felul de anvelope (pneuri şi cizme) ce încalţă jante şi tălpi, e banda pe care, deşi respect cu sticteţe trecerea de pieton şi indicatoarele montate de aleşi, sunt nevoit s-o traversez zilnic, uneori cu un baston alb întins înainte, cu ochii strânşi dureros şi cu inima zgâlţâindu-mă, alteori cu ochii larg deschişi de spaimă şi cu inima cât un purice.

De ce continui să mă-ntorc - obsesiv - la trecerea zilnică de pieton? - Regina nopţii şi gaura neagră în care, pentru câteva milionimi de milionimi de milionimi de nanoscundă, la trecerea plusinfinitului la minusinfinit, intuiesc absolutul, mă cheamă, mă absorb, mă aspiră. Doar ştiţi cum e o gaură neagră…

Pe strada vieţii mele (mai mult lată decât lungă) în care banda (lui Moebius) este răsucită pe lăţime, odată şi-odată (numai odată) mă voi pierde. Aşa trebuie. Aşa e scris. Mi-ar place dară să mă pierd la nadă, între plusinfinit şi minusinfinit, dizolvat în absolut şi nu strivit de nişte cizme (…şi nici măcar de pneuri) pe carosabil, pe dreptul meu. Dar… eu nu dispun - eu doar propun şi frică mi-este că am să pic în drum.