(cugetări)
Azi ştiu că:
Inteligent - cult - deştept - prost - idiot
Cel ce-nţelege e inteligent. Cel ce ştie este cult. Cel ce-nţelege tot ce ştie e deştept. Cel ce-nţelege dar nu vrea să ştie-i prost. Cel ce ştie dar nu poate înţelege-i idiot.
De fapt...
Nu poţi să nu înţelegi dacă nu eşti idiot. Când poţi dar nu vrei să înţelegi – de fapt – nu vrei să ştii.
Vină
Idioţenia nu are nici o vină. Pentru prostie, întotdeauna, cineva e vinovat.
Tot timpul?
Nu poţi prosti pe nimeni tot timpul şi nici nu-i poţi prosti pe toţi în acelaş timp, dar te poţi încărca permanent cu vina de-a fi prostit pe cineva.
Păcate
Păcatul major al prostului e ignoranţa. Idioţii nu au păcate.
Nici o vină
Idioţii nu au nici o vină. Înţelegi?... Nu-nţelegi... Nu-i nimic... N-ai nici o vină.
Dacă
Dacă cineva te-nvinuieşte că eşti idiot şi tu te superi, cu siguranţă sunteţi doi proşti (fiecare cu motivele lui).
Demenţa
Demenţa este idioţenie dobândită accidental, lent sau violent.
Senilitatea
Senilitatea este acea demenţă la care ajungi, uitându-ţi puţin câte puţin, amintirile.
Răutatea
Răutatea are o singură cauză: prostia.
Lanţul slăbiciunilor
Răutatea vine din prostie, care vine din incultură, care vine din lene, care vine din nesimţire.
Simulare
Deşteptul poate face pe prostul. Din când în când, de nevoie, o face şi-i iese. Prostul o face pe deşteptul tot timpul, fără motiv şi nu-i iese… Dar el nu ştie asta nici dacă-i spui. Lasă-l.
Mima
Înţelegerea poate fi mimată – inteligenţa nu. Inţelegerea e activitate – inteligenţa e proprietate.
Judecata
Ca să judeci, trebuie să ai “ce” şi, mai ales, “cu ce”.
Judecata strâmbă
Inteligent sau cult – nu’i suficient. Dacă nu eşti deştept, orice judecată va fi strâmbă.
Diagnostic, Verdict, Sentinţă
Pentru a pune diagnostice şi a da verdicte trebuie să fii deştept certificat. Pentru a da sentinţe trebuie să fii şi autorizat.
Etichetare
Nimeni nu are voie să pună etichete pe oameni. Pentru aceasta nu există certificare şi nici autorizare.
Aparent
E mare diferenţa între a fi sincer din prostie şi a fi prost de sincer. Aparent-paradoxal, diferenţa o va sesiza doar prostul. Aparent.
Hoţii
Într-o ţară de proşti şi de idioţi deştepţii nu pot fi decât hoţi. Dacă n-ar fi hoţi atunci ar fi proşti şi idioţi.
Pe felie
Nu poţi fi deştept decât pe o felie, două, trei... inteligenţa ţi-ar permite dar cultura nu.
Erudiţie
Erudiţia este o deşteptăciune de felii multe – mai multe decât de obicei.
Savant
Savanţii nu ştiu decât “una şi bună” dar o ştiu şi o înţeleg bine – cel mai bine.
Principiul lui Huygens
Orice punct aparţinând la un moment dat unui front de undă creat de un centru de excitaţie poate deveni la rândul său centru de excitatie.
Punctul
În spaţiu sau în plan un punct va fi, indiferent de modul cum vom acţiona asupra lui, un punct. Îl putem muta dar nu-l putem modifica: nu are dimensiuni – doar coordonate.
Punctul de vedere
Un punct şi-atât. E suficient pentru proşti - pentru idioţi el nici nu există.
Coordonate
Un punct are numai coordonate externe - de raportare. Toate coordonatele sale interne sunt nule. Din cauza asta el poate fi mutat dar nu distrus (nici măcar modificat).
Indestructibilitate
Obiectele si ideile ce nu pot fi modificate sunt de fapt indestructibile.
Principiu
Linia ce uneşte mai multe puncte de vedere.
Forma
Deşteptăciunea va lua întotdeauna forma culturii. Deşteptul va avea întotdeauna felia cunoaşterii mărginită de orizontul cunoaşterii sale iar în spaţiu de sferă.
Geniu
Deşteptul care, după ce a înţeles tot ce-a aflat, a ajuns să afle prin a înţelege, se numeşte geniu.
Înţelepciunea
Înţelepciunea este deşteptăciune transformată în cultură.
Civilizaţia
Civilizaţia este cultură folosită inteligent.
Detaşare
Prin înţelepciune deşteptăciunea se disociază de propria inteligenţă oferindu-se inteligenţei celorlalţi ca civilizaţie şi cultură.
Paradox
Cu cât vecinătatea între cunoscut şi necunoscut va fi mai întinsă, deşteptul se va simţi mai încorsetat. Fericiţi cei săraci cu duhul.
joi, 21 februarie 2008
luni, 18 februarie 2008
- Agonia unei broscuţe
Aproape că nici nu contează dacă era seară, dimineaţă, sau amiază. Ce e sigur e că nu era noapte. Totul era clar (ca) la lumina zilei şi nimic nu anunţa misterul ce avea să se instaleze în acea zi la marginea pădurii.
Broscuţa, protagonista acestei năstruşnice întâmplări, pornise fără nici un gând, mai mult din instinct, către marginea pădurii, findcă aşa i s-a părut ei, că de acolo venea lumina.
Cum ţopăia veselă şi fără de griji, numai ce primeşte o palmă în cap. Un şut în (beep) i-ar fi fost de mai mare folos deşi n-avea de ce să se grăbească.
Nedumerită, s-a uitat – firesc – mai întâi în sus. Nimic! Apoi în spate... Nimic! În stânga! În dreapta! Nimic! S-a mai uitat în jos, printre picioare şi în cele din urmă, iar, înainte. Nimic!
Ciudat!
Nevăzând nici măcar vreo umbră prin preajmă-i a ridicat din umeri şi s-a hotărât să-şi vadă, mai departe, de drum. Nici măcar n-o duruse şi n-avea de gând să-şi strice ziua.
N-a apucat însă să ţopăie mai mult de trei ori şi – plici – mai primeşte o palmă în cap. Asta nu mai era glumă. Se uită repede în sus, în jos, la stânga, la dreapta, înapoi, înainte. Nimic! Drumul spre lumină devenea AGONIE – o agonie ce trebuia scurtată.
Se hotărâ să-şi grăbească ţopăitul şi chiar reuşi să lege câteva sărituri la rând când – fatalitate – mai primi o palmă în cap. Aproape reflex se uită în sus. Nimic! Gata să-şi frângă gâtul se uită înapoi. Nimic! Repede, în stânga şi-n dreapta. Nimic! Ameţise. Mai băgă odată capul între picioare apoi rămase cu ochii pironiţi înainte. Nimic!
...Şi uite-aşa primi broscuţa noastră trei palme-n cap.
Broscuţa, protagonista acestei năstruşnice întâmplări, pornise fără nici un gând, mai mult din instinct, către marginea pădurii, findcă aşa i s-a părut ei, că de acolo venea lumina.
Cum ţopăia veselă şi fără de griji, numai ce primeşte o palmă în cap. Un şut în (beep) i-ar fi fost de mai mare folos deşi n-avea de ce să se grăbească.
Nedumerită, s-a uitat – firesc – mai întâi în sus. Nimic! Apoi în spate... Nimic! În stânga! În dreapta! Nimic! S-a mai uitat în jos, printre picioare şi în cele din urmă, iar, înainte. Nimic!
Ciudat!
Nevăzând nici măcar vreo umbră prin preajmă-i a ridicat din umeri şi s-a hotărât să-şi vadă, mai departe, de drum. Nici măcar n-o duruse şi n-avea de gând să-şi strice ziua.
N-a apucat însă să ţopăie mai mult de trei ori şi – plici – mai primeşte o palmă în cap. Asta nu mai era glumă. Se uită repede în sus, în jos, la stânga, la dreapta, înapoi, înainte. Nimic! Drumul spre lumină devenea AGONIE – o agonie ce trebuia scurtată.
Se hotărâ să-şi grăbească ţopăitul şi chiar reuşi să lege câteva sărituri la rând când – fatalitate – mai primi o palmă în cap. Aproape reflex se uită în sus. Nimic! Gata să-şi frângă gâtul se uită înapoi. Nimic! Repede, în stânga şi-n dreapta. Nimic! Ameţise. Mai băgă odată capul între picioare apoi rămase cu ochii pironiţi înainte. Nimic!
...Şi uite-aşa primi broscuţa noastră trei palme-n cap.
marți, 5 februarie 2008
- KinR
Eu sunt Konstant. Pe scurt : K.
Viaţa mea e o stradă – strada R – cu sens unic, a cărei axă longitudinală trece prin amiezile tuturor trecerilor mele de pieton.
Habar n-am de unde veneam dar ştiu că, în prima mea trecere de pieton (pe strada vieţii mele sunt singurul, restul au anvelope – pneuri sau cizme), stăteam cu scutecul ud pe originea axei longitudinale şi mă feream de dănţuiala bezmetică a băutorilor şi băutoarelor de ţuică, votcă, şliboviţă, palincă, rom şi alte spirturi fabricate aiurea, prin lagărul socialist, care mai albi, care mai galbeni, care mai negri, ce-ncinseseră acolo, în mijlocul străzii mele, primul festival internaţional (din România) al tineretului comunist.
Strada vieţii mele e mai mult lată decât lungă şi împărţită riguros în trei benzi longitudinale. Prima bandă este lată (mai mult lată decât lungă) de la miezul nopţii şi până dimineaţa iar a treia - simetrică şi la fel – de seara şi până la miezul nopţii. Cred că strada vieţii mele este – în fapt – o bandă a lui Moebius răsucită pe lăţime. Altfel, nu-mi pot explica de ce seara, în pas greu, ameţit de smog şi de parfum de “regina nopţii”, pornesc în promenadă pe banda din dreapta trezindu-mă fresh dimineaţa, făcând jogging în parfum de zorele pe banda din stânga.
Banda din mijloc, cu axa longitudinală cu tot, mai mult lungă decât lată, este un carosabil şi nu-mi mai aparţine de mult. E banda pe care mă sufoc, pe care sunt strivit de tot felul de anvelope (pneuri şi cizme) ce încalţă jante şi tălpi, e banda pe care, deşi respect cu sticteţe trecerea de pieton şi indicatoarele montate de aleşi, sunt nevoit s-o traversez zilnic, uneori cu un baston alb întins înainte, cu ochii strânşi dureros şi cu inima zgâlţâindu-mă, alteori cu ochii larg deschişi de spaimă şi cu inima cât un purice.
De ce continui să mă-ntorc - obsesiv - la trecerea zilnică de pieton? - Regina nopţii şi gaura neagră în care, pentru câteva milionimi de milionimi de milionimi de nanoscundă, la trecerea plusinfinitului la minusinfinit, intuiesc absolutul, mă cheamă, mă absorb, mă aspiră. Doar ştiţi cum e o gaură neagră…
Pe strada vieţii mele (mai mult lată decât lungă) în care banda (lui Moebius) este răsucită pe lăţime, odată şi-odată (numai odată) mă voi pierde. Aşa trebuie. Aşa e scris. Mi-ar place dară să mă pierd la nadă, între plusinfinit şi minusinfinit, dizolvat în absolut şi nu strivit de nişte cizme (…şi nici măcar de pneuri) pe carosabil, pe dreptul meu. Dar… eu nu dispun - eu doar propun şi frică mi-este că am să pic în drum.
Viaţa mea e o stradă – strada R – cu sens unic, a cărei axă longitudinală trece prin amiezile tuturor trecerilor mele de pieton.
Habar n-am de unde veneam dar ştiu că, în prima mea trecere de pieton (pe strada vieţii mele sunt singurul, restul au anvelope – pneuri sau cizme), stăteam cu scutecul ud pe originea axei longitudinale şi mă feream de dănţuiala bezmetică a băutorilor şi băutoarelor de ţuică, votcă, şliboviţă, palincă, rom şi alte spirturi fabricate aiurea, prin lagărul socialist, care mai albi, care mai galbeni, care mai negri, ce-ncinseseră acolo, în mijlocul străzii mele, primul festival internaţional (din România) al tineretului comunist.
Strada vieţii mele e mai mult lată decât lungă şi împărţită riguros în trei benzi longitudinale. Prima bandă este lată (mai mult lată decât lungă) de la miezul nopţii şi până dimineaţa iar a treia - simetrică şi la fel – de seara şi până la miezul nopţii. Cred că strada vieţii mele este – în fapt – o bandă a lui Moebius răsucită pe lăţime. Altfel, nu-mi pot explica de ce seara, în pas greu, ameţit de smog şi de parfum de “regina nopţii”, pornesc în promenadă pe banda din dreapta trezindu-mă fresh dimineaţa, făcând jogging în parfum de zorele pe banda din stânga.
Banda din mijloc, cu axa longitudinală cu tot, mai mult lungă decât lată, este un carosabil şi nu-mi mai aparţine de mult. E banda pe care mă sufoc, pe care sunt strivit de tot felul de anvelope (pneuri şi cizme) ce încalţă jante şi tălpi, e banda pe care, deşi respect cu sticteţe trecerea de pieton şi indicatoarele montate de aleşi, sunt nevoit s-o traversez zilnic, uneori cu un baston alb întins înainte, cu ochii strânşi dureros şi cu inima zgâlţâindu-mă, alteori cu ochii larg deschişi de spaimă şi cu inima cât un purice.
De ce continui să mă-ntorc - obsesiv - la trecerea zilnică de pieton? - Regina nopţii şi gaura neagră în care, pentru câteva milionimi de milionimi de milionimi de nanoscundă, la trecerea plusinfinitului la minusinfinit, intuiesc absolutul, mă cheamă, mă absorb, mă aspiră. Doar ştiţi cum e o gaură neagră…
Pe strada vieţii mele (mai mult lată decât lungă) în care banda (lui Moebius) este răsucită pe lăţime, odată şi-odată (numai odată) mă voi pierde. Aşa trebuie. Aşa e scris. Mi-ar place dară să mă pierd la nadă, între plusinfinit şi minusinfinit, dizolvat în absolut şi nu strivit de nişte cizme (…şi nici măcar de pneuri) pe carosabil, pe dreptul meu. Dar… eu nu dispun - eu doar propun şi frică mi-este că am să pic în drum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
